La Răscruce de Gânduri

Îmi plac foarte mult gutuile...E ceva în aroma lor ce îmi aduce aminte de bătrânul copac cu trunchi plecat ca pentru închinăciune, din livada copilăriei mele. În anii rodnici gutuiul arăta ca un candelabru cu multe braţe şi cu făclii mari aprinse, agăţat între cer şi pământ de o mână nevăzută pentru a lumina un colţ de grădină... Deseori crenguţele lui se rupeau de atâta rod. În fiecare toamnă târzie culegeam cu spor fructele greoaie (Obiceiul casei: dulceaţa şi compot de gutui) Dar după o regulă 'sfântă' nu gustam imediat din fructele puse deoparte. Erau prea tari şi înecăcioase, cu un gust uşor acrişor. Însă , după o perioadă de aşteptare (măsurată în săptămâni), acestea deveneau mai moi... Azi mi-am tăiat o gutuie, după ce i-am îndepărtat meticulos puful... Fructul ăsta nu aparţine nici toamnei, nici iernii...dar ascunde sub puful său ceva din esenţa amândurora... Şi mă gândesc aşa, cum unii oameni sunt ca gutuile: -nu toate crenguţele suportă greutatea lor... -dacă la înc