M-am născut într-un secol oarecare, pe-o geană de umbre, sub un vis strivit. Mi s-a spus cum se numesc satul, judeţul şi ţara mea. Stăteam sub privirile bătrânilor care mă vedeau mereu prea mică. Am început să cresc şi să mă apropii de sensuri şi de logica unei lumi strâmbe. Într-o zi cineva m-a strigat pe nume şi m-a adus în faţa Ta. Aici nu îmi era teamă de timp şi nici de lume. Aici logica nu mai era strâmbă şi nici sensurile de negăsit. Şi-am găsit aici maşina timpului, a Celui pe care timpul nu Îl poate atinge. Trec pragul casei Tale şi mă întorc spre şi dinspre Tine, dar mereu, mereu uit cărui secol aparţin.
Îmi plac foarte mult gutuile...E ceva în aroma lor ce îmi aduce aminte de bătrânul copac cu trunchi plecat ca pentru închinăciune, din livada copilăriei mele. În anii rodnici gutuiul arăta ca un candelabru cu multe braţe şi cu făclii mari aprinse, agăţat între cer şi pământ de o mână nevăzută pentru a lumina un colţ de grădină... Deseori crenguţele lui se rupeau de atâta rod. În fiecare toamnă târzie culegeam cu spor fructele greoaie (Obiceiul casei: dulceaţa şi compot de gutui) Dar după o regulă 'sfântă' nu gustam imediat din fructele puse deoparte. Erau prea tari şi înecăcioase, cu un gust uşor acrişor. Însă , după o perioadă de aşteptare (măsurată în săptămâni), acestea deveneau mai moi... Azi mi-am tăiat o gutuie, după ce i-am îndepărtat meticulos puful... Fructul ăsta nu aparţine nici toamnei, nici iernii...dar ascunde sub puful său ceva din esenţa amândurora... Şi mă gândesc aşa, cum unii oameni sunt ca gutuile: -nu toate crenguţele suportă greutatea lor... -dacă la înc...
Comentarii
Trimiteți un comentariu